Un prieten al lui Isus, Sfântul Anton de Padova (5)

În ultimul an al vieţii sale , Anton a scris multe predici pentru a îndemna poporul să pună în practică învăţătura lui Isus. În aceste predici, Anton a vorbit mult despre importanţa si rolul tainei spovedaniei în viaţa unui creştin adevărat. Acest fapt îl va face să rămână mult timp în confesional, realizând convertiri senzaţionale.
Starea sănătăţii lui se agrava tot mai mult.

În Postul Mare al anului 1231 predică cu înfocare poporului, învaţă mulţimile, ascultă spovedanii, luând masa uneori la apusul soarelui. Poporul devine din ce în ce mai receptiv la cele spuse de Anton, mulţimile se îmbulzeau sa intre în biserici. Pentru că nu erau suficiente predicile din bisericile oraşului Padova, el a inceput să predice în pieţe, apoi mergea pe câmpuri pentru a predica înaintea unei mulţimi tot mai numeroase.Când apărea şi începea să vorbească Anton, fratele minorit, toţi erau numai urechi în faţa lui. Uneori se produceau îmbulzeli, de aceea Anton era însoţit de bărbaţi solizi care să-l apere. Sănătatea sa era atât de precară încât o simplă atingere l-ar fi doborât. El le vorbea celor care îl ascultau despre Patima lui Isus astfel: „O, voi toţi care treceţi pe drum, opriţi-vă şi vedeţi dacă este durere asemenea cu durerea mea! Ucenicii mei fug, rudele şi prietenii mă părăsesc. Petru se leapădă de mine. Sinagoga m-a încununat cu spini, soldaţii mă răstignesc; iudeii hulesc, îmi potolesc setea cu fiere şi oţet. Ce durere este asemenea cu durerea mea?!”
Tot în timpul acestui post, Anton va obţine de la guvernatorul Padovei, la 15 martie 1231, edictul privitor la datornicii întemniţaţi. Începând de atunci, datornicii care cu adevărat nu aveau cu ce plăti, nu vor mai putea fi aruncaţi în temniţă.

Nu a pierdut niciodată ocazia de a predica împotriva iubirii de arginţi, tunând şi fulgerând în mod deosebit împotriva cămătarilor vicleni, îi dojeneşte pe principi, pe cei puternici, pe magistraţi, pe prelaţi.
Acum în acest post, îi vizitează pe bolnavi, îndemnându-i să aibă răbdare, pe unii îi vindecă. De reţinut este cazul fetiţei din Padova, paralizată şi epileptică, pe care tatăl său o aduce pe braţe la Anton pe care îl roagă să o binecuvânteze.
Întorcându-se acasă, tatăl o aşează în picioare lângă un scăunel. Fetiţa se agaţă de el ca să păşească, se sprijină apoi de mobile, facând ocolul camerei. În scurt timp se va sprijini doar în baston, iar apoi va merge ca un copil de vârsta ei iar crizele de epilepsie vor dispărea.
Documentul care atestă această vindecare este unul dintre cele mai vechi şi mai serioase.
Anton vindecă tot felul de boli, chiar şi boli lăuntrice, teama, în acele vremuri pline de violenţă, nehotarârea între bine şi rău.

Timpul Postului Mare îi adânceşte suferinţa, continuând să predice doar la ţară, unde era mai multă răcoare decât în oraş.
Îi scrie Superiorului Provincial al Bolognei, pentru a-i cere permisiunea să se mute la Camposampiero, nu departe de Padova. I se aprobă această cerere şi este transportat la Camposampiero (Câmpia Sfantului Petru), un mic târguşor, la patru leghe de Padova. Pentru a avea cât mai mută răcoare, ziua stă în copac unde i s-a făcut o colibă. Aici Anton respiră mai uşor.
Noaptea o petrecea într-o chilie a schitului. O fereastră a acestei chilii dădea spre castelul prietenului său, contele Tiso.
Într-o noapte, contele Tiso se plimba prin parc pentru că nu putea să doarmă. Deodată observă o lumină puternică la fereastra chiliei lui Anton. Se apropie şi îl vede pe Anton aşezat pe scândura patului său, cu cartea deschisă pe genunchi, iar pe carte se afla un prunc de o frumuseţe neasemuită. Din când în când, copilaşul se agăţa de gâtul călugărului sărutându-l. Anton la rândul său îl mângâia şi-l săruta cu adâncă emoţie.
Contele Tiso realizează că îl vede cu adevărat pe Pruncul Isus.
Deodată, Anton se simte privit, iar viziunea se topeşte. Îl chemă pe conte şi îi cere să nu povestească nimănui ceea ce a văzut atât timp cât el este încă în viaţă. Contele promite să nu spună, dar după moartea lui Anton va dezvălui minunea. Pentru a întări autenticitatea acesteia, face jurământ solemn pe Evanghelii, dând apoi în scris toate amănuntele acestei minuni.
În ziua de vineri, 13 iunie 1231, Anton nu s-a mai putut urca în chilia sa de frunziş, simte că puterile îl părăsesc.
Anton cere să fie transportat la Padova. Se pregăteşte un car tras de boi, umplut cu paie unde este aşezat cu grijă bolnavul. Convoiul se opreşte la Arcella în afara oraşului Padova, dar după ce trec pragul micii mănăstiri, starea lui Anton se agravează. Cere să se spovedească, apoi primeşte ungerea bolnavilor.
La ora 8 seara răsuflarea lui Anton se stinge uşor, fără ca el să sufere.
Avea 36 de ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>