Ce fel de om doresc să fiu – Invidia

Ce fel de om doresc să fiu

Invidia este tristeţea egoistă provocată de binele altuia sau bucuria răutăcioasă simţită la vederea răului îndurat de alt om. Cu alte cuvinte, invidiosul nu numai că se întristează de binele aproapelui dar îi doreşte şi răul.
Invidia este păcat capital, un viciu ascuns. Ea este o tortură continuă, devorează inima unui om care se lasă dominat.
Invidia este cea mai cumplită formă de egoism, nu numai că îl închide pe om în egoismul său, ci îl face pe acest om să distrugă ceea ce el nu posedă sau ceea ce îl depăşeşte.

Pentru că este un viciu ascuns, invidia îl poate atinge şi pe un om care face fapte bune, dar care nu se bucură de binele făcut de un alt om ci se bucură de durerea şi necazul acelui om.

Scriitorul spaniol Carlos Valles, iezuit, scrie în cartea sa intitulată „La comunita, croce e delizia”, următoarele: „Când făceam specializarea în teologie, un coleg de-al meu a fost picat la un examen important. Era un student eminent şi tocmai erudiţia sa îi deranjase pe mulţi, făcând din el mai curând un personaj impopular la universitate. Nu şi-ar fi permis niciodată slăbiciunea să cadă la un examen, dar în cazul acela nu a înţeles subiectul şi a căzut. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în toată universitatea şi, mi-e ruşine să o spun, ziua aceea a fost o zi de bucurie generală în institutul nostru teologic. Băteam la uşi şi ne comunicam unii altora vestea cu o vădită veselie – Aţi auzit bomba? Cutare a fost picat! E măreţ, nu-i aşa? Îl aranjează. Asta îl va învăţa să lase pliscul mai jos. Sperăm că de acum măcar pentru un timp i s-a închis gura. Si aşa, de la o uşă la alta. Bineînţeles că lui nu-i arătam decât compătimire şi simpatie şi îl condamnam deschis pe profesorul care avusese neruşinarea de a-l pica: – Imaginează-ţi, să te pice tocmai pe tine! E căzut în cap! Profesorul ştie că tu ştii mai mult decât el, a voit să se răzbune. E o nedreptate strigătoare la cer! Dar nu era prost şi îşi dădea seama cât de false erau compătimirile noastre. Îl durea enorm căderea la examen, dar cu mult mai mult îl durea sentimentul general de duşmănie pe care acel episod i l-a dezvăluit. În acea seară l-am auzit spunând cu tristeţe: – Nu ştiam că sunt atât de antipatic. Ceea ce s-a întâmplat i-a lăsat în inimă o rană adâncă.

Răul a pătruns în lume datorită invidiei. Primul invidios a fost Lucifer care voia să fie mai mare ca Dumnezeu. Apoi tot datorită invidiei, Lucifer, diavolul, îi împinge pe Adam şi Eva la neascultarea faţă de Dumnezeu săvârşind păcatul stămoşesc cu toate consecinţele lui, iar istoria omenirii debutează cu o crimă între fraţi, Cain îl ucide pe Abel, tot din cauza invidiei. În Vechiul Testament găsim mai multe cazuri de oameni care au fost atinşi de invidie – un exemplu este regele Saul invidios pe David care omorâse mai mulţi duşmani în luptă decât el.

Isus foloseşte pentru invidie expresia „ochiul rău”: „Dinăuntru, din inima omenilor,ies gândurile rele, preacurviile, curviile, crimele, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău (invidia), calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl spurcă pe om” (Mc 7, 21-23).

În parabolele sale, Isus, dă mai multe exemple de invidie. Două dintre acestea sunt: fiul mai mare din parabola fiului risipitor. Acesta s-a înfuriat când a auzit că tatăl său a tăiat viţelul îngrăşat la întoarcerea fratelui său, care cheltuise toţi banii, trăind în depravare. Datorită invidiei nu a fost capabil să-şi ierte fratele, dorindu-i răul. Un alt exemplu îl găsim în parabola lucrătorilor la vie. Un stăpân a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa. S-a înteles cu ei pentru un dinar pe zi. Stăpânul a ieşit în piaţă şi la ora nouă, şi la ora douăsprezece şi la ora trei şi la ora cinci după-amiază. De fiecare dată a găsit oameni care voiau să lucreze şi i-a trimis la via sa. Seara le-a plătit la toţi la fel, un dinar. Cei angajaţi de dimineaţă au devenit invidioşi. Stăpânul le-a spus: „Prietene nu-ţi fac nici o nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un dinar? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Vreau să plătesc acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Mt 20, 13-15).

In timpul vieţii sale pământeşti, Isus a fost în permanenţă victima celor care îl invidiau pentru popularitatea şi ştiinţa sa: ai lui din Nazaret, mai marii preoţilor, fariseii…. Invidia l-a ucis de fapt pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.
Să ne amintim reacţia consătenilor săi în momentul în care Isus a predicat pentru prima dată în Nazaret: „De unde deţine el aceste lucruri? Şi de unde la el ştiinţa aceasta şi arta oratorică şi puterea de a face minuni? Drept cine se crede? Vrea să fie mai grozav decât noi? A uitat de unde a plecat? Nu-l cunoaştem noi? Nu este el tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simeon? Şi nu sunt surorile lui aici între noi? Vrea s-o facă pe grozavul? Dar Isus le-a zis: Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, între rudele lui şi în casa lui. Şi se mira de necredinţa lor” (Mc 6, 1-6). „Şi s-au sculat, l-au scos afară din cetate şi l-au dus până la un povârniş al colinei sau pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo” (Lc 4, 29-30).

Sfântul Augustin spune: „Nici un duşman, oricât ar fi el de turbat, nu-ţi poate dăuna atât cât îţi dăunezi tu singur dacă îl urăşti”. Apoi adaugă: „Ura şi duşmănia nu sunt altceva decât şerpi şi scorpioni otrăvitori şi nu vrei să faci curat în inima ta care este templul lui Dumnezeu?”

Sfântul Vasile cel Mare ne arată care sunt remediile împotriva invidiei: „Ce trebuie să facem pentru a nu cădea în păcatul invidiei sau pentru a ne elibera cât mai curând posibil dacă am căzut în el? Trei lucruri. Primul: să evaluăm toate realităţile acestei lumi pe care le invidiem la alţii la justa lor valoare, adică nimic, deşertăciune; al doilea: inutilitatea invidiei. E o patimă care nu ne dă nimic din ce vedem la alţii, afară de un sentiment de frustrare şi suferinţă interioară; al treilea: să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, adică să fie generos şi să dea, ca şi stăpânul viei din Evanghelie, fiecăruia ce vrea el şi cât vrea el”.

Referinţe bibliografice: Pr. Claudiu Dumea, Viciile capitale, Editura Sapientia, Iaşi, 2003.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>