Cine este aproapele meu?

     După cum reiese din parabola Samariteanul milostiv, orice om indiferent de culoare, rasă, religie, stare socială este aproapele meu, al tău, al nostru. Dar oare putem să ne comportăm “omeneşte” cu oricine, fără să judecăm sau să condamnăm, fără a fi îngrădiţi de prejudecăţi?

     Lisa Miller, specialistă americană în “psihologie pozitivă”, povesteşte: “Într-o zi caldă de august, aşteptam metroul liniei A pe Strada 168 din New York. Fiind duminică, cursele erau mai rare, iar peronul plin de lume şi puţin plăcut. În sfârşit, un tren aglomerat a sosit pufăind la peron, dar, spre mirarea mea, un vagon era pe jumătate gol. Am urcat, încercănd să găsesc un loc, fără să-mi pese că aerul condiţionat nu funcţiona. Deodată, un vagabond mi s-a adresat strigând:

     “Hei, tu!”, zise arătând în direcţia mea, “nu vrei să stai lângă mine?” M-am îndepărtat. A început din nou să strige: “De ce nu vrei să stai lângă mine? Ce-ai zice dacă ţi-aş da ceva să mănânci? Vrei să-ţi dau din mâncarea mea?” Apoi a început să strige către alt pasager, pentru că, între timp, ieşisem din raza lui vizuală: “Hei, tu, acolo, ce spui, nu vrei să stai lângă mine?” Fiecare călător care urca era agresat în acelaşi fel de invitaţia vagabondului. Salutul său ostil era însoţit de gesturi sălbatice, făcându-l să arunce pe jos oase unsuroase de pui. Dar, dincolo de asta, era ca şi cum, prin rugăminţile sale, ar fi căutat cu disperare şi durere o oarecare legitimare a existenţei sale. Atitudinea pasagerilor era însă în prea mare măsură condiţionată de aspectul său necivilizat şi de teama inspirată de comportamentul său enervant şi chiar oribil. De aceea, fluxul continuu al călătorilor se retrăgea în faţa degetului întins al vagabondului şi se îndrepta spre partea opusă a vagonului. După scurt timp am ajuns la staţia Străzii 145, iar vagabondul, bătând din picioare, manifesta o agitaţie crescândă, în timp ce pasagerii aflaţi în partea opusă a vagonului se înghesuiau tot mai mult lângă uşa din spate. Apoi, la staţia Străzii 125, situaţia a riscat să se agraveze când, după ce s-a deschis uşa, a urcat în pas de defilare o pereche elegantă: o bunică însoţită de nepoţica ei. Amândouă erau îmbrăcate în dantelă albastră şi ţineau strâns poşete asortate. Bunica avea pe cap o pălărie minusculă de forma unei căsuţe. Cu toţii aşteptam cu inima strânsă inevitabilul salut de “bun venit” al vagabondului, iar umilirea iminentă a distinsei perechi ni se părea insuportabilă. Totuşi, cu toţii ne lungeam gâturile privind către cealaltă parte a vagonului. Conform scenariului, vagabondul a început, cu un ton deosebit de batjocoritor: “Hei, voi două! Voi, elegantelor, da, da, chiar voi, nu vreţi să staţi lângă mine?” Vagonul s-a umplut de tensiune, dar atunci s-a petrecut ceva neaşteptat, care ne-a derutat pe toţi. Fără să se tulbure şi fără şovăire, bunica şi nepoata s-au privit, şi-au făcut una alteia un semn din cap şi s-au aşezat de îndată lângă vagabond. Amândouă l-au privit în ochi, spunându-i într-un glas: “Mulţumesc”.

     Iar apoi, şi-au făcut din nou un semn din cap, s-au aşezat mai comod pe locurile lor, după care au început să privească drept înainte. Vagabondul era năucit şi nu-şi lua ochii de la cele două, măsurându-le din cap până în picioare, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că sunt reale. Plin de uimire, a mormăit: “Nu vreţi puţin din mâncarea mea?” şi în timp ce vorbea, din gură îi atârna o bucată de pui.

     Bunica şi nepoata s-au privit în ochi şi, la unison, au răspuns politicos: “Nu, mulţumesc”, iar apoi au făcut din nou una către alta un semn din cap. La rândul său, vagabondul, neputându-şi crede ochilor, a repetat aceeaşi întrebare de trei sau patru ori. Iar cele două, tot la unison, i-au răspuns de fiecare dată politicos, ca şi cum întrebările lui ar fi fost de fiecare dată diferite, făcând apoi una către alta obişnuitul semn din cap, iar apoi privind din nou drept înainte.

     Atmosfera din vagonul de metrou se schimbase. Acum golul se umpluse. Aceia dintre noi pe care scena îi uimise continuau să se întrebe: ce însemnau toate astea? Bunica şi nepoata se purtaseră altfel decât noi, în sensul că îi recunoscuseră vagabondului demnitatea, tratându-l ca pe o fiinţă umană. Şi totuşi ni se părea că mai era nevoie de ceva pentru a putea înţelege neobişnuita lecţie din vagonul de metrou. M-am gândit bine, concentrându-mă asupra indicelui esenţial, acel semn reciproc din cap (în engleza americană se spune “the nod”). Acel semn reciproc din cap însemna că bunica îşi instruia cu succes nepoata. Ce anume o învăţa? M-am gândit la noţiuni precum demnitate, respect… Între timp, căutam să-mi amintesc eventuale explicaţii psihologice care m-ar fi putut ajuta să înţeleg mai bine ceea ce văzusem, trecând în revistă teorii psihologice despre autoritatea părintească, dezvoltarea morală, procesele de grup, etc. În zadar! Apoi, am descoperit dintr-o dată răspunsul.

     Era duminică, distinsa pereche se întorcea de la biserică; bunica îi transmitea nepoatei o experienţă de credinţă trăită. Atunci anumite învăţăminte mi-au trezit în minte ecouri: “Orice veţi face unuia dintre aceştia mici, mie îmi veţi face”. “Te vei purta cu străinul ca şi cu tine însuţi, pentru că şi tu ai fost străin în Egipt”.

     Mă întrebam încă la ce lecţie psihologică asistasem şi m-am gândit din nou la “Nod”, la semnul reciproc din cap, pentru că reprezenta un înalt grad de înţelegere între bunică şi nepoată. Am început atunci să văd mai limpede, şi anume să înţeleg că prin acel Nod erau transmise lecţii de viaţă de mult consecrate: era vorba de transmiterea religiei de la o generaţie la alta. Bunica se comportase ca o “maestră” de viaţă religioasă, instruind prin exemplu bun şi model de viaţă exemplară.

     În fiecare zi străbat New York-ul cu metroul liniei A, şi când mă opresc la Strada 125 nu pot să nu-mi amintesc de acea pereche elegantă şi distinsă. În fiecare zi unii pasageri sunt bine dispuşi şi au ochii luminoşi, iar alţii sunt abătuţi şi au o strălucire ostilă în ochi. Uneori simt impulsul de a-i iubi pe cei ce-mi par străini, iar alteori mă ascund în problemele mele personale şi mă închid celorlalţi.

     Mă minunez de fiecare dată gândindu-mă cum acea pereche atât de elegantă şi de distinsă s-a urcat în metrou tocmai în ziua aceea, în acel vagon, pentru a-l întâlni pe acel vagabond care, încercând să se apropie de noi, ne cerea doar să ne scimbăm pe noi înşine” (Pasquale Ionata, Purtând în minte cerul-Viaţa conform psihologiei pozitive, Editura ARCB, 2007, p 23).

     Concluziile:
– respectul faţă de demnitatea umană se învaţă, se obţine doar prin educaţie.
– exemplul bun dat tinerei generaţii este puterea care zideşte;
– respectarea legii divine „să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”, aduce pace şi risipeşte tensiunile dintre oameni;
– pentru a ne ajuta să ne perfecţionăm, să urcăm trepte ale perfecţionării, Dumnezeu creează situaţii favorabile în acest sens,
– credinţa este cea mai puternică forţă din lume, doar cu ajutorul ei putem depăşi obstacolele care ne limitează dragostea faţă de aproapele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>