Care femeie ar fi făcut la fel?

Dragostea faţă de aproapele are multe faţete. Ilustrată în mod divin în parabola Samariteanul milostiv, dragostea faţă de aproapele ne este prezentată uneori prin cazuri aproape incredibile. Vă prezint în continuare un exemplu în care dragostea faţă de aproapele se împleteşte cu dragostea faţă de soţ:
„Istoria începe în primele zile ale anului 1950, în micul apartament al soţilor Taylor, la Waltham în Massachusetts.

Edith Taylor era sigură că este o femeie norocoasă cum puţine sunt. Era căsătorită de 23 de ani şi încă simţea cum îi bate inima când Karl al ei se întorcea acasă. În ceea ce îl priveşte pe Karl, acesta era, nici mai mult nici mai puţin, imaginea soţului îndrăgostit de soţia sa. Dacă trebuia să plece din motive de serviciu – era angajat la un magazin de stat – îi scria lui Edith în fiecare seară şi îi trimitea mici cadouri din fiecare localitate în care se oprea.

În februarie 1950, Karl a fost trimis să lucreze câteva luni în Japonia, la Okinawa, într-un nou magazin de stat. Era o absenţă atât de lungă şi o destinaţie atât de îndepărtată! De data aceasta nu mai veneau nici cadouri, dar Edith înţelegea: soţul făcea economii în vederea cumpărării casei la care visa de atâta timp. Lunile se scurgeau greu. Ori de câte ori Edith visa să-şi poată îmbrăţişa din nou soţul, Karl îi scria că e nevoit să mai rămână încă „trei săptămâni”. „Încă două săptămâni”. De acum era plecat de un an şi scrisorile erau tot mai rare. Că nu mai trimitea cadouri, Edith înţelegea: dar de ce se zgârcea la timbre?

În sfârşit, după săptămâni de tăcere, sosi o scrisoare: „Dragă Edith, aş vrea să găsesc o modalitate mai delicată de a-ţi spune că nu mai suntem soţ şi soţie……” Edith se îndreptă spre fotoliu şi se aşeză. Karl scrisese din Mexic spre a obţine un divorţ prin corespondenţă şi se căsătorise cu Aiko, o tânără menajeră japoneză. Aiko avea 19 ani, Edith 48.

Acum, dacă aceasta ar fi o istorie inventată, soţia părăsită s-ar revolta împotriva unui asemenea divorţ fulger prin corespondenţă, l-ar urî pe soţ şi pe cealaltă femeie, ar vrea să se răzbune pentru viaţa distrusă. Dar eu aici povestesc faptele simplu aşa cum s-au petrecut. Edith nu a început să-şi urască soţul: poate îl iubise prea multă vreme ca să se schimbe aşa dintr-o dată. Putea să înţeleagă situaţia. Un bărbat singur, femeia mereu aproape. Dar şi aşa, Karl nu a ales soluţia cea mai comodă, cea mai ruşinoasă: preferase divorţul în loc să profite de o tânără servitoare. Singurul lucru pe care Edith nu putea să-l creadă era că încetase Karl să o iubească: într-o zi – nu ştia cum şi când – Karl se va întoarce acasă. Pe această convingere Edith îşi construi noua sa viaţă.

Îi scrise lui Karl cerându-i s-o ţină la curent cu ceea ce face.
După un timp, Karl îi spuse că Aiko aşteaptă un copil.
Maria s-a născut în 1951 şi apoi, în 1953, s-a născut Helen. Edith trimise câteva cadouri celor două fetiţe. Continua să-i scrie lui Karl şi acesta îi răspunde: Lui Helen îi apăruse un dinţişor, Aiko făcea progrese la engleză, el slăbise foarte mult. Apoi sosi scrisoarea teribilă: Karl era pe moarte, răpus de un cancer la plămân.
Ultimele sale scrisori erau pline de spaimă: nu pentru el, ci pentru Aiko şi pentru cele două micuţe. Făcuse economii pentru a le trimite la şcoală în America, dar totul fusese înghiţit de cheltuielile de spitalizare. Ce se va alege de ei?

Atunci Edith a înţeles că ultimul cadou pentru Karl putea să fie acesta: să-l facă să moară liniştit. A scris că, dacă Aiko vrea, e dispusă să le ia la ea pe Maria şi pe Helen.
Multe luni după moartea lui Karl, Aiko nu a acceptat plecarea fetiţelor, erau tot ce avea pe lume. Dar ce altceva putea să le ofere decât o viaţă de lipsuri, de muncă, de disperare? În noiembrie 1956 le-a trimis la „scumpa mătuşă Edith”.

Edith ştia că nu va fi uşor, la 54 de ani, să fie mamă pentru două fetiţe de trei şi, respectiv, cinci ani; în plus se gândise că, după moartea tatălui, micuţele uitaseră bruma de engleză pe care o ştiau. Cu toate acestea, Maria şi Helen au învăţat repede; ochii lor au pierdut expresia de frică şi feţişoarele lor s-au rotunjit. Iar Edith, după şase ani, se vedea nevoită să se întoarcă repede acasă după muncă. Chiar pregătirea mâncării începea să devină din nou o plăcere.

Mai triste erau momentele în care primea scrisori de la Aiko: „Mătuşă, spune-mi ce fac? Maria şi Helen plâng sau nu?” În aceste fraze trunchiate, Edith citea singurătatea: iar ea ştia ce înseamna singurătatea. A înţeles că trebuie să o aducă în America şi pe mama micuţelor.

O dată luată această hotărâre, mai era o dificultate: Aiko era de naţionalitate japoneză, iar cota imigrării era deja acoperită de o listă de cereri care cerea mulţi ani spre a se epuiza. Atunci mi-a scris Edith, întrebându-mă dacă pot să o ajut. Am expus cazul în ziarul la care lucrez. Alţii au făcut şi mai mult: au fost strânse semnături pentru a se înainta petiţii şi în august 1957 Aiko Taylor a obţinut viza pentru Statele Unite.
Când avionul a aterizat pe aeroportul din New York, Edith a avut un moment de teamă. Dacă avea să o urască pe această femeie care i-l luase pe Karl?

Ultima persoană care a coborât din avion a fost o fată atât de mică şi de slabă că la început a crezut-o o copilă. A rămas acolo ţinându-se de balustrada scării şi Edith a înţeles că, dacă ei îi era teamă, Aiko era de-a dreptul paralizată. A chemat-o pe nume şi Aiko a coborât în grabă scara şi s-a aruncat în braţele ei. În timp ce stăteau îmbrăţişate, pe Edith a fulgerat-o un gând: „M-am rugat atât ca să se întoarcă înapoi Karl. Acum s-a întors: în cele două fetiţe şi această scumpă copilă pe care el o iubise. Doamne, ajută-mă să le pot iubi şi eu!”
Astăzi, după şapte ani de când istoria lor a fost publicată în „Guidepost”, Edith şi Aiko Taylor, cu cele două fetiţe acum măricele, trăiesc împreună în apartamentul din Waltham. „Mătuşa Edith” e foarte mândră că e „a doua mamă” a Mariei, care e premiantă în primul an de liceu şi a lui Helen, care a fost admisă la şcoala de dans din Boston. Aiko acum vorbeşte corect engleza şi îşi propune să meargă în Japonia ca să-i viziteze pe ai săi.
Edith scrie: „Chiar dacă Domnul mi-a luat o persoană pe care o iubeam atât de mult, mi-a dat alte trei ca să le iubesc. Îi sunt profund recunoscătoare.” (Bob Cosidine, Care femeie ar fi făcut la fel?)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>