Ce este moartea?

Pentru că am pus întrebarea: Ce este viaţa?, consider că este normal să pun şi întrebarea: Ce este moartea?

Andre Malraux spunea că omul este ,,singurul animal care ştie că va muri” de aceea moartea este marele mister care a preocupat mereu mintea omului.

Carl Gustav Jung (1875-1961) psiholog şi psihiatru elveţian, fondatorul psihologiei analitice adresează o scrisoare unei doctoriţe, Kristine Mann, americană, bolnavă de cancer, după ce el însuşi fusese recuperat după un atac de cord foarte serios survenit cu câteva luni înainte: “Ştiţi că îngerul morţii m-a doborât şi pe mine şi puţin a lipsit să nu mă şteargă de pe răbojul său. De atunci sunt practic redus la statutul de invalid şi-mi revin cu greu de pe urma săgeţilor care s-au abătut asupra mea din toate părţile. Din fericire, mintea mea n-a avut de suferit astfel încât am reuşit să uit de mine cufundându-mă în munca de cercetare.

La urma urmei, boala a reprezentat pentru mine o experienţă foarte semnificativă: mi-a oferit prilejul preţios de a arunca o privire dincolo. Singura dificultate constă în eliberarea de trup, în renunţarea şi la golirea de lume şi de voinţa Eului nostru. Abia când izbutim să renunţăm la voinţa sălbatică de a trăi şi ni se întâmplă să ne cufundăm în ceaţă, începe adevărata viaţă cu tot ceea ce am gândit fără a fi obţinut vredată. Este o experienţă de măreţie negrăită. Eram liber, complet liber şi atât de integru cum nu mă simţisem niciodată până atunci. Eram departe de pământ, cam la 1500 de kilometri, şi îl vedeam ca pe o imensă sferă învăluită într-o lumină albastră-argintie, iar Ceylonul părea un opal strălucitor într-o mare albastră. Eram în univers, pe un imens bloc de piatră, unde se înălţa un templu. Vedeam intrarea luminată de mii de mici făclii, alimentate de ulei de cocos, şi ştiam că trebuie să intru în templu, unde aveam să dobândesc cunoaşterea totală. Dar chiar în acel moment, a apărut un mesager din lumea mea (redusă până atunci la un colţişor cu totul nesemnificativ al universului) care-mi spunea că nu o pot părăsi şi chiar atunci viziunea a dispărut. Din acel moment am dormit neîntrerupt timp de trei săptămâni (ziua), dar în fiecare noapte mă trezeam în univers, retrăindu-mi viziunea în intregime. Nu eu eram unit cu ceva sau cu cineva, ci era unirea însăşi, era hieros gamos, mielul mistic. Era o sărbătoare, sărbătoare tăcută şi nevăzută, străbătută de un sentiment incomparabil, inefabil, de veşnică beatitudine; n-aş fi crezut niciodată că un astfel de sentiment putea aparţine experienţei umane. Privită din exterior, atâta timp cât rămânem în afară, moartea ni se înfăţişează cumplit de crudă. Însă dacă pătrundem cât de puţin înăuntru, încercăm un sentiment atât de intens de împlinire, de pace, de mulţumire, încât n-am mai voi să ne întoarcem înapoi. Într-adevăr, în luna care a urmat primei viziuni, m-am simţit cufundat într-o adâncă stare de depresie pentru că simţeam că eram pe punctual de a mă restabili. Era o senzaţie de moarte. Nu mai voiam să trăiesc şi să mă întorc în această viaţă fragmentară, limitată, îngustă, cvasi-mecanică, unde suntem supuşi legilor gravitaţiei şi suntem prizonierii unui sistem tridimensional, unde suntem zdruncinaţi împreună cu alte corpuri în curgerea turbulentă a timpului. Acolo era plinătatea, ceea ce înseamnă mulţumire, veşnică mişcare (şi nu mişcare în timp)…Pe durata bolii ceva mă susţinea. Picioarele nu-mi erau suspendate în aer şi aveam senzaţia precisă că mă aflam pe pământ stabil. Orice am face, dacă o facem cu intenţie cinstită, devine la sfârşit punte către propria împlinire, corabia cea mai sigură care ne poartă în întunericul celei de-a doua naşteri, care, văzută din afară, pare a fi moarte. Viaţa mea nu va mai dura mult, sunt deja însemnat. Din fericire, viaţa a devenit provizorie. Este un neajuns vremelnic, o ipoteză de lucru pentru momentul prezent, nu existenţa însăşi. Fiţi răbdătoare şi luaţi-o ca pe o provocare nouă şi dificilă, de data aceasta ultima”(1 februarie 1945).

În viziunea creştină moartea este sfârşitul călătoriei omului pe acest pământ. Este sfărşitul timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu îl acordă fiecărui om ca să-şi pregătească destinul veşnic.

Gândindu-se la faptul că moartea este sfârşitul exilului şi reîntoarcerea la Dumnezeu de unde a plecat, omul poate privi şi accepta cu resemnare moartea, sau chiar să o dorească cu bucurie, moartea devenind astfel ceea ce spunea Sfântul Francisc de Asissi: “sora noastră moartea trupească”.

Pentru Sfântul Paul moartea era un câştig după cum spunea în scrisoarea către filipeni: “Pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi; aş vrea să mor şi să fiu împreună cu Cristos, ceea ce ar fi cu mult mai bine, dar pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup” (Fil 1, 21-24).

Referinţe bibliografice:
– Pasquale Ionata, Purtând în minte cerul, Viaţa conform psihologiei pozitive, Editura ARCB, 2007;
– Pr. Claudiu Dumea, Istoria mântuirii, Editura ARCB, 1993.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>