Tobia

Vechiul Testament ne relatează că israeliţii din regatul de nord numit Regatului lui Israel, au fost îndemnaţi de Dumnezeu să renunţe la viaţa pe care o duceau pentru că se închinau zeilor, duceau o viaţă desfrânată şi îşi făceau nedreptăţi unii altora. Dar ei nu au ascultat, de aceea Domnul i-a părăsit. Salmanasar, regele Asiriei, a năvălit asupra lor cu o armată numeroasă şi a asediat capitala Samaria. După o asediere de trei ani, Salmanasar cucereşte cetatea iar pe locuitori îi duce în Asiria, ca robi. Astfel i-a sfârşit Regatul lui Israel în anul 722 î. C. Din israeliţii duşi în robia asiriană, puţini s-au mai întors în patria lor. Regatul lui Israel nu s-a mai ridicat niciodată  (Cf. 2Regi).

Printre cei deportaţi în Asiria se afla un om drept care se numea Tobia. Acesta era foarte credincios lui Dumnezeu, respectând poruncile încă din copilărie iar la toate sărbătorile mari, mergea la Ierusalim pentru a i se închina lui Dumnezeu în templu.

Aflându-se în robie, la Ninive,  Tobia continua să respecte Legea lui Dumnezeu împreună cu soţia şi fiul său, de aceea Dumnezeu a făcut ca el să aibă trecere înaintea regelui Salmanasar care i-a dat voie să umble liber prin ţară.

Tobia îi vizita pe israeliţii aflaţi in robie. El îi mângâia, îi incuraja, le împărţea din bunurile sale, îi hrănea pe cei flămânzi, îi îmbrâca pe cei goi, fapte pentru care şi-a cheltuit cu timpul toată averea. Regele Salmanasar a murit şi tronul a fopst ocupat de Senaherib, fiul său. Acesta a început să-i prigonească pe israeliţi, pe mulţi i-a omorât şi a poruncit să li se lasa trupurile neîngropate. Dar Tobia s-a temut mai mult de Dumnezeu decât de rege, de aceea el îi ascundea în casa lui pe cei ucişi iar noaptea îi îngropa. Într-o zi s-a întors acasă de la îngropare şi s-a culcat afară, lângă perete. Atunci i-a căzut în ochi un găinaţ cald dintr-un cuib de rândunică de deasupra lui şi l-a orbit. Tobia a rămas credincios lui Dumnezeu, în fiecare zi mulţumindu-i Domnului. Rudele şi cunoscuţii lui Tobia au început să râdă de el, zicând: „Unde este speranţa ta pentru care ai dat de pomană şi ai îngropat morţi?” Tobia, însă, îi dojenea, zicând: „Nu vorbiţi aşa, pentru că noi suntem fii de sfinţi şi aşteptăm acea viaţă pe care o va da Dumnezeu acelora care nu-şi pierd niciodată speranţa în el”.

Ana, soţia lui Tobia, se ducea în fiecare zi la ţesut, ca să agonisească pâinea zilnică. Într-o zi, s-a întors cu un ied pe care îl căpătase. Tobia a auzit iedul behăind şi a zis: „Vedeţi să nu fie furat. Daţi-l înapoi proprietarului său. Lucrurile furate nu ne este învoit să le mâncăm, ba nici să le atingem”. La aceste cuvinte, soţia s-a mâniat şi i-a reproşat, dar el a suspinat şi s-a rugat (Cf. Tob 1-3).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>