Consecinţele păcatului originar în lume

     „Întreaga creaţie a fost pusă în slujba omului, în cadrul ordinii stabilite de Creator.  Adam, prin trufia lui, a introdus păcatul în lume, rupând armonia creaţiei şi a omului însuşi. Ca urmare, inteligenţa s-a întunecat şi a putut cădea în greşeală, voinţa a slăbit, libertatea – necoruptă – de a iubi imediat binele s-a îmbolnăvit.  Omul a fost profund rănit, ajungând să cunoască şi să urmeze cu greutate adevăratul bine. „A rupt Alianţa cu Dumnezeu, trăgând din acest lucru, pe de o parte, consecinţa dezintegrării interioare, iar, pe de alta, pe aceea a neputinţei de a fi în comuniune cu ceilalţi” (Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală, 6-VIII-1983). Dezordinea, adusă de păcat, a trecut dincolo de om, afectând şi natura. Lumea este bună, deoarece a fost făcută de Dumnezeu, ca să contribuie la atingerea de către om a scopului său ultim. Dar, în urma păcatălui originar, talentul, tehnica, legile…pot fi abătute de la calea lor dreaptă, devenind rele pentru om, întunecându-i scopul ultim, îndepărtându-l de Dumnezeu, în loc de a-l apropia de El. Astfel au apărut multe dezechilibre, nedreptăţi, oprimări, care, toate, îşi au originea în păcat. „Păcatul omului, adică ruptura sa cu Dumnezeu, este cauza fundamentală a tragediilor care marchează istoria libertăţii. Pentru a înţelege aceasta, mulţi dintre contemporanii noştri ar trebui să redescopere sensul păcatului” (S.C. Para la doctrina de la fe, Instr. Libertatis conscientia, 22-III-1986, 37).

     Dumnezeu, în milostivirea lui infinită, s-a îndurat de această stare în care a căzut creaţia şi ne-a răscumpărat prin Isus Cristos, dându-ne, din nou, prietenia Lui şi, ceea ce este cel mai important, împăcându-ne cu Sine până într-acolo, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu; şi suntem. Dumnezeu ne-a destinat vieţii eterne, ca să locuim împreună cu El, pentru totdeauna, în Ceruri.

     De noi, creştinii, depinde, în principal, să facem astfel, prin viaţa noastră convertită în rugăciune, ca toate realităţile terestre să devină mijloc de salvare, deoarece doar astfel ele îi vor putea, într-adevăr, sluji omului. „Trebuie să impregnăm de spirit creştin toate mediile sociale. Nu rămâneţi doar la stadiul de dorinţe: fiecare dintre voi, acolo unde vă desfăşuraţi activitatea, trebuie să-l aducă pe Dumnezeu în îndatoririle zilnice şi trebuie să se preocupe – prin rugăciune, mortificare, prin activitatea sa profesională bine îndeplinită – de a se forma şi de a forma alte suflete în Adevărul lui Cristos, pentru ca El să fie proclamat Domnul tuturor întâmplărilor pământeşti” (A. del Portillo, loc. cit., n.10).

     Fac eu tot ce-mi stă în putinţă spre a pune toate acestea în practică? Îmi dau seama că, pentru acest lucru, am nevoie, de fiecare dată, de o mai profundă unitate de viaţă?” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 175)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>