Miercurea Cenuşii este ziua în care în Biserica Catolică începe Postul Mare, care este un timp de penitenţă şi de reînoire interioară, pentru pregătirea Paştelui Domnului. Liturgia Bisericii ne îndeamnă să ne purificăm sufletele şi să începem o viaţă nouă. În momentul în care preotul pune cenuşa pe capetele credincioşilor spune cuvintele din Geneză, de după păcatul originar: „Memento homo, quiva pulvis es…Nu uita, ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen 3, 19).

     Noi, oamenii, avem nevoie, uneori, să ne amintim că nu suntem nimic fără Dumnezeu. El vrea să ne desprindem de lucrurile materiale, să ne întoarcem spre El care este Izvorul Vieţii şi al fericirii.

     A ne îndrepta către Dumnezeu, înseamnă a ne folosi toate mijloacele pentru a trăi aşa cum doreşte El, fiind sinceri cu noi înşine, căutând să nu slujim la doi stăpâni, îndepărtând din viaţa noastră orice păcat în situaţii specifice de muncă, sănătate, familie…Isus doreşte să avem o inimă atentă, care îşi cunoaşte greşelile şi păcatele săvârşite, fiind gata să le elimine: „Convertirea înseamnă pentru noi căutarea, din nou, a iertării şi a puterii lui Dumnezeu în sacramentul Reconcilierii, începutul perpetuu, înaintarea în fiecare zi” (Ioan Paul al II lea, Novo incipiente, 8-IV-1979).

     În Miercurea Cenuşii, Liturgia Bisericii ne propune, pentru a ne întări credinţa „psalmul în care regele David îşi mărturisea căinţa şi cu ajutorul căruia atâţia sfinţi au implorat, de-a lungul timpului, iertarea Domnului. Psalmul acesta ne va fi şi nouă de folos în rugăciune: Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta! După bogăţia îndurărilor Tale, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi reînnoieşte înăuntrul meu un duh statornic. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă. Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 8).

     Isus era din nou în Cafarnaum. Răspândindu-se vestea că se afla într-o casă, s-a adunat acolo atâta lume, încât nu mai era loc nici în faţa uşii; Isus le vestea cuvântul lui Dumnezeu. Atunci au sosit patru oameni care i-au adus un paralitic.

Cum nu-l puteau aduce până la Isus din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul deasupra locului unde se afla Isus, şi, prin deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paraliticul. Văzându-le credinţa, Isus a spus paraliticului: “Fiul meu, ţi se iartă păcatele”. Unii cărturari, care erau de faţă, se gândeau în sine: ”Cum poate să vorbească astfel? Este o blasfemie! Cine altul poate ierta păcatele, afară de Dumnezeu?” Isus, în duhul său, a cunoscut imediat ce gândeau şi le-a spus: “De ce vă gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat “Ţi se iartă păcatele!”, sau a spune “Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!”? Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat. Îţi zic: Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!”Omul s-a sculat imediat, a luat targa şi a plecat în văzul tuturor. Toţi au rămas uimiţi; îl preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau: “Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!” (Marcu 2,1-120).

     „Întreaga creaţie a fost pusă în slujba omului, în cadrul ordinii stabilite de Creator.  Adam, prin trufia lui, a introdus păcatul în lume, rupând armonia creaţiei şi a omului însuşi. Ca urmare, inteligenţa s-a întunecat şi a putut cădea în greşeală, voinţa a slăbit, libertatea – necoruptă – de a iubi imediat binele s-a îmbolnăvit.  Omul a fost profund rănit, ajungând să cunoască şi să urmeze cu greutate adevăratul bine. „A rupt Alianţa cu Dumnezeu, trăgând din acest lucru, pe de o parte, consecinţa dezintegrării interioare, iar, pe de alta, pe aceea a neputinţei de a fi în comuniune cu ceilalţi” (Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală, 6-VIII-1983). Dezordinea, adusă de păcat, a trecut dincolo de om, afectând şi natura. Lumea este bună, deoarece a fost făcută de Dumnezeu, ca să contribuie la atingerea de către om a scopului său ultim. Dar, în urma păcatălui originar, talentul, tehnica, legile…pot fi abătute de la calea lor dreaptă, devenind rele pentru om, întunecându-i scopul ultim, îndepărtându-l de Dumnezeu, în loc de a-l apropia de El. Astfel au apărut multe dezechilibre, nedreptăţi, oprimări, care, toate, îşi au originea în păcat. „Păcatul omului, adică ruptura sa cu Dumnezeu, este cauza fundamentală a tragediilor care marchează istoria libertăţii. Pentru a înţelege aceasta, mulţi dintre contemporanii noştri ar trebui să redescopere sensul păcatului” (S.C. Para la doctrina de la fe, Instr. Libertatis conscientia, 22-III-1986, 37).

     Dumnezeu, în milostivirea lui infinită, s-a îndurat de această stare în care a căzut creaţia şi ne-a răscumpărat prin Isus Cristos, dându-ne, din nou, prietenia Lui şi, ceea ce este cel mai important, împăcându-ne cu Sine până într-acolo, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu; şi suntem. Dumnezeu ne-a destinat vieţii eterne, ca să locuim împreună cu El, pentru totdeauna, în Ceruri.

     De noi, creştinii, depinde, în principal, să facem astfel, prin viaţa noastră convertită în rugăciune, ca toate realităţile terestre să devină mijloc de salvare, deoarece doar astfel ele îi vor putea, într-adevăr, sluji omului. „Trebuie să impregnăm de spirit creştin toate mediile sociale. Nu rămâneţi doar la stadiul de dorinţe: fiecare dintre voi, acolo unde vă desfăşuraţi activitatea, trebuie să-l aducă pe Dumnezeu în îndatoririle zilnice şi trebuie să se preocupe – prin rugăciune, mortificare, prin activitatea sa profesională bine îndeplinită – de a se forma şi de a forma alte suflete în Adevărul lui Cristos, pentru ca El să fie proclamat Domnul tuturor întâmplărilor pământeşti” (A. del Portillo, loc. cit., n.10).

     Fac eu tot ce-mi stă în putinţă spre a pune toate acestea în practică? Îmi dau seama că, pentru acest lucru, am nevoie, de fiecare dată, de o mai profundă unitate de viaţă?” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 175)

      „În zilele acelea, un lepros a venit la Isus, a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: “Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Făcându-i-se milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: “Vreau, curăţă-te!” Imediat s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat.  Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut atent: “Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise”.  Omul însă a plecat şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii veneau la el de pretutindeni” (Marcu 1, 40-45).

     ”Pentru a trăi o viaţă autentic omenească, trebuie să iubim mult adevărul, într-un anumit fel, un lucru sfânt ce trebuie tratat cu respect şi iubire. Adevărul este, uneori, atât de întunecat de păcat, de patimi şi de materialism, încât, dacă nu l-am iubi, nu l-am putea recunoaşte. Este aşa de uşor de acceptat minciuna, când vine în ajutorul laşităţii, a vanităţii, a senzualităţii, a falsului prestigiu…! Uneori cauza nesincerităţii este deşertăciunea, trufia, teama de rău.

     Domnul iubeşte atâta această virtute, încât declară despre sine: Eu sunt adevărul (In 14, 6), în timp ce diavolul este mincinos şi tatăl minciunii (In 8, 44), deoarece tot ceea ce promite este neadevărat. Isus se va ruga pentru ai Săi, pentru noi, ca să fim consacraţi în adevăr (In 17, 17).

     Se vorbeşte mult, astăzi, de sinceritate, de autenticitate dar, de cele mai multe ori, oamenii tind să se ascundă în anonimat şi, frecvent, să ascundă şi adevăratele scopuri ale acţiunilor lor, atât de alţii cât şi de ei înşişi. Şi dinaintea Domnului tind să intre în anonimat, refuzând întâlnirea personală cu El, în rugăciune şi în examenul de conştiinţă. Totuşi, nu putem fi buni creştini, fără să fim sinceri cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi. Nouă oamenilor, ne este teamă, uneori, de adevăr, fiindcă este exigent. Şi, în anumite ocazii, putem cădea în ispita de a folosi disimularea, mica amăgire, adevărul spus pe jumătate, chiar minciuna; alteori, putem simţi ispita de a schimba numele faptelor noastre sau a lucrurilor, pentru ca purul adevăr să nu fie prea strident.

     Sinceritatea este o virtute creştină de prim rang şi nu am putea fi buni creştini, dacă nu am trăi-o până în ultimele ei consecinţe. Sinceritatea faţă de noi înşine, ne va face să ne recunoaştem greşelile, fără ascunzişuri, fără a căuta false justificări, ne va face să evităm ispita de a „fabrica” adevăruri, de a pretinde că este adevărat numai ce ne convine, aşa cum fac cei care spun, amăgindu-se singuri, că, pentru ei, nu există nici un păcat interzis de Legea lui Dumnezeu. Subiectivismul, pasiunile, laşitatea ne pot face să nu fim sinceri cu noi înşine. Persoana, care nu trăieşte această sinceritate radicală, îşi deformează uşor conştiinţa şi ajunge la orbire interioară faţă de lucrurile lui Dumnezeu.

     Alt mod frecvent de a te amăgi pe tine însuţi este dorinţa de a evita consecinţele adevărului, pentru a nu da piept cu ele: „Niciodată să nu încerci să „ajustezi adevărul”, uneori, pentru a-l corecta, alteori, de cele mai multe, pentru a nu trece prin momente dificile sau pentru a nu-l spune aşa cum este el… şi, întotdeauna, din laşitate, căci, cu această teamă mereu în sufletul tău, niciodată nu vei fi un om cu principii” (J. Escriva de Balaguer, Camino, n.33).

     Pentru  a fi sinceri, primul mijloc pe care trebuie să-l folosim este rugăciunea: să-L rugăm pe Domnul să ne arate greşelile, defectele de caracter…, să ne dea puterea de a le recunoaşte ca atare şi curajul de a-I cere ajutorul şi de a lupta. În al doilea rând, examenul de conştiinţă zilnic, scurt dar eficace, pentru a ne cunoaşte aşa cum suntem. După aceea, îndrumarea spirituală şi confesiunea, prin care să ne deschidem, cu adevărat, sufletul, spunând tot adevărul, cu dorinţa de a ni se cunoaşte intimitatea, pentru a putea fi ajutaţi să mergem în continuare către Domul. „Nu îngăduiţi ca în sufletul vostru să ardă un foc al putreziciunii, chiar dacă este foarte mic. Vorbiţi. Când apa curge, este curată; când stă, formează mâl şi miroase; nu mai poate fi băută” (Idem, Amigos de Dios, 181). Deseori ne va ajuta să fim sinceri mai ales ceea ce ne vine mai greu să spunem.

     Dacă respingem acest demon mut (nesinceritatea), cu ajutorul harului, vom simţi că unul dintre roadele imediate ale sincerităţii este bucuria şi pacea sufletească. De aceea, să-i cerem Domnului această virtute, pentru noi şi pentru ceilalţi”.  (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 139).

     „Lumina din noi nu porneşte de la propria noastră subiectivitate, ci de la Isus Cristos. Eu sunt - a spus El - lumina lumii; cine mă urmează, nu umblă în întuneric (In 8, 12). Lumina lui ne luminează conştiinţele; în plus, El ne poate preschimba în lumină care să lumineze vieţile celorlalţi…..Acest lucru îl vom face prin vorbe şi, în mod particular, prin comportarea de care vom da dovadă în îndatoririle profesionale, familiale şi sociale. Pentru acest motiv, trebuie să cunoaştem foarte bine limitele acţiunilor noastre, având în vedere cinstea omenească şi morala lui Cristos; trebuie să fim conştienţi de binele pe care-l putem face; să avem o conştiinţă clară în ceea ce priveşte unele ocupaţii sau profesii, să ne dăm seama că ele nu au a face cu respectul faţă de sine şi faţă de Dumnezeu şi să le evităm; dacă greşim, să ne dăm seama de acest lucru, să cerem iertare şi să căutăm să îndreptăm răul făcut; dacă mai este posibil. Femeia, care are ca îndatorire sanctificatoare îngrijirea căminului ei, va trebui să se întrebe, în rugăciune, dacă este un bun exemplu în ceea ce face, dacă trăieşte cu sobrietate, dacă-şi domină supărările, dacă-şi dedică timpul necesar copiilor şi casei…Omul de afaceri trebuie să se gândească dacă-şi dă silinţa să cunoască învăţătura socială a Bisericii şi dacă o pune în practică în afaceri, în întreprinderea sa, dacă are grijă de angajaţii lui…….Toţi trebuie să ne formăm o conştiiţă dreaptă, care să înţeleagă cu uşurinţă glasul lui Dumnezeu în viaţa cotidiană. Ştiinţa morală trebuincioasă şi efortul de a trăi virtuţile creştine sunt cele două aspecte esenţiale ale formării conştiinţei. Situaţiile mai puţin clare, apărute în viaţa noastră, ar trebui să le privim în lumina Domnului, cerând, în caz de nevoie, sfatul oportun al acelor persoane care ne pot limpezi conştiinţa, şi punând imediat în practică deciziile luate, cu responsabilitate personală. Deoarece nu putem fi, în nici un caz, substituiţi în astfel de împrejurări şi nici nu putem arunca responsabilitatea noastră asupra altuia.

     În examenul general şi particular de conştiinţă vom învăţa să fim sinceri cu noi înşine, recunoscându-ne erorile, slăbiciunile şi lipsa de generozitate, fără a căuta false justificări. Conştiinţa care nu vrea să-şi recunoască greşelile, îl lasă pe om la discreţia propriilor sale capricii” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag.79).

     Partea cea mai profundă a omului este sufletul iar lumina sufletului este conştiinţa. Dacă lumina sufletului, conştiinţa, se stinge, omul rămâne pe întuneric şi atunci comite cele mai mari ticăloşii împotriva sa şi a celorlalţi.

      În Evanghelia după Matei, Isus spune: „Ochiul este lumina corpului”(Mt 6, 22). La fel, ochiul sufletului este conştiinţa care dacă este bine formată lumineză drumul omului care duce la Dumnezeu. Cel care permite ca lumina sufletului să se stingă devine dezorientat. Pentru sufletul unui om, dezorientarea este cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla în această viaţă. Profetul Isaia spune: „Vai de cei care numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune” (Is 5,20).

     Funcţia conştiinţei este aceea de a fi ochi, după cum ne spune Isus în Evanghelia după Luca: „Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos, însă, dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric” (Lc 11, 34-35). Dacă ochiul sufletului, conştiinţa,  este bolnav, realitatea este deformată, iar omul poate ajunge să creadă că întâmplările şi oamenii sunt aşa cum le vede el cu ochiul său bolnav.

     Conştiinţa se poate îmbolnăvi, poate muri, se poate deforma atunci când nu se folosesc toate mijloacele în scopul de a şti mai multe despre credinţă sau atunci când omul dă dovadă de rea voinţă dominată de trufie şi de laşitate. „Rugăciunea noastră în Postul Mare se va îndrepta spre trezirea conştiinţei şi sensibilizarea ei la glasul lui Dumnezeu. Nu vă împietriţi inima, spune psalmistul. De fapt, moartea conştiinţei, indiferenţa ei în relaţie cu binele şi răul, deviaţiile ei reprezintă o mare ameninţare pentru om. Indirect, aceasta reprezintă şi o ameninţare la adresa societăţii deoarece, în ultimă instanţă, de conştiinţa umană depinde nivelul moral al acesteia” (Ioan Paul al II lea, Angelus 15 III 1981).

Bibliografie: Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000.

    
După eliberarea din Egipt şi după călătoria prin pustiu, poporul israelit intră în Canaan, condus de Iosue. După împărţirea teritoriului în douăsprezece părţi fiecare trib ocupă partea sa, iar poporul a fost condus de către judecători.

Din cauza neascultării faţă de Dumnezeu, israeliţii au fost daţi pe mâna filistenilor timp de patruzeci de ani. În acel timp trăiau în tribul lui Dan un bărbat şi o femeie care nu aveau copii. Un înger al lui Dumnezeu a venit la ei şi le-a spus: „Veţi avea un fiu pe care îl veţi consfinţi Domnului din copilărie. Vin şi băutură ameţitoare să nu bea, nimic necurat să nu mănânce şi părul să nu i se tundă”.

Fiul promis s-a născut şi ei l-au numit Samson. El va fi unul dintre judecătorii lui Israel. Când Samson s-a făcut mare s-a dus într-o cetate a filistenilor. Acolo i-a ieşit în cale un pui de leu furios care răgea. Samson s-a aruncat asupra lui şi l-a sfâşiat ca pe un ied. Astfel Samson arată filistenilor puterea sa. Ei au venit în număr mare ca să-l prindă. Unii dintre israeliţi care se temeau de filisteni l-au prins şi l-au dat pe mâna lor, dar Samson a rupt funiile şi a ucis o mie de filisteni. După aceasta, Samson s-a dus în localitatea Gaza rămânând peste noapte acolo. Aflând acestea, filistenii au închis porţile şi aşteptau ca dimineaşa să-l omoare. În timpul nopţii Samson s-a trezit, a alungat paznicii, a luat pe umeri canaturile porţilor, cu uşori şi cu zăvoare cu tot, şi le-a dus pe un munte din apropiere.

Samson s-a dus apoi la o femeie filisteană care se numea Dalila. După multe rugăminţi, Samson îi spune acesteia că secretul puterii lui este  părul său, care dacă ar fi tăiat ar deveni slab ca toţi ceilalţi oameni.

Dalila îi taie părul lui Samson în timp ce acesta dormea şi astfel puterea l-a părăsit. Filistenii l-au luat pe Samson, i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri şi l-au aruncat în închisoare.

După un timp, filistenii au dat o serbare în cinstea zeului lor Dagon. Fruntaşii filistenilor erau adunaţi într-o casă, vreo trei mii de oameni. Ei l-au scos pe Samson din închisoare şi l-au dus în casa în care se ţinea serbarea, pentru a-l pune să danseze. Părul lui Samson începuse să crească iar atunci când a ajuns în sala de festivităţi îi spune băiatului care îl conducea să-l ducă la coloanele pe care se sprijină casa.

Apoi Samson strigă căttre Domnul: „Doamne Dumnezeule, aminteşteţi de mine şi redă-mi puterea de mai înainte”! Şi apucând ambele coloane le-a zguduit atât de tare încât casa s-a prăbuşit peste toţi oamenii care erau în ea. Samson moare dar omoară în acelaşi timp mai mulţi duşmani decât ucisese în viată. El a fost judecător timp de douăzeci de ani.