În anul 1917, Sfânta Fecioară Maria se arată la trei copii, în localitatea Fatima din Portugalia,  începând din luna mai și până în octombrie.

Informații legate de aceste apariții se gasesc în următoarele postări:

Fatima, loc de pelerinaj
Prima apariție a Sfintei Fecioare la Fatima
13 Iunie 1917 a doua apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima
13 Iulie 1917 a treia apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima
19 August 1917 a patra apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima
13 Septembrie 1917 a cincea apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima
13 Octombrie 1917 a şasea apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima

     Toată luna Mai se fac rugăciuni și se înalță cântări adresate Mariei, Mama lui Isus, care a devenit mama tuturor oamenilor conform cuvintelor lui Isus, adresate apostolului Ioan, atunci când se afla pe cruce: ”Fiule, iată mama ta”.

     ”Închinarea lunii mai Fecioarei Maria s-a născut din iubirea care a căutat întotdeauna noi maniere de exprimare, precum și reacția împotriva obiceiurilor păgâne privitoare la ”luna florilor”.

………………………………………………………………………………………………………

     În zilele noastre, creștinii, care vor să se afle cu toții mai aproape de Sfânta Fecioară, îi aduc ofrande speciale de-a lungul întregii luni: pelerinaje, vizitarea vreunei biserici închinate ei, mici sacrificii pentru a o cinsti, oferirea muncii sau a studiului  bine făcut, rostirea mai atentă a rugăciunii Sfântului Rozariu…” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Vol II, Editura Ars Longa, 2000, pag. 500).

     Să fredonăm și noi refrenul unui frumos cântec inchinat Mariei:

O Marie, o Preabună Mamă,

România e sub scutul tău.

Ascultă ruga celor ce te cheamă

Și-o-nalță sus la Dumnezeu!

 Iar apoi să cântăm  ”Ave Maria”…

      “Când au auzit aceste cuvinte, unii din mulţime au spus: “Acesta este într-adevăr Profetul!” Alţii ziceau: “Acesta este Cristos!” Dar alţii spuneau: “Oare vine Cristos din Galileea? Nu a spus oare Scriptura: Cristos se trage din neamul lui David şi din Betleem, satul de unde era David?”  Aşadar, s-a făcut dezbinare în popor din cauza lui.  Unii dintre ei voiau să-l prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el.

Atunci, gărzile s-au întors la arhierei şi farisei. Aceştia le-au zis: “De ce nu l-aţi adus?” Gărzile au răspuns: “Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!”  Fariseii le-au zis: “Nu cumva v-aţi lăsat amăgiţi şi voi?  Oare a crezut în el cineva dintre conducători sau dintre farisei?  Dar mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea este blestemată”. Nicodim, unul dintre ei, cel care venise mai înainte la el, le-a zis:  ”Oare Legea noastră condamnă un om înainte de a-l audia şi de a şti ce a făcut?”  I-au răspuns şi au zis: “Nu cumva eşti şi tu din Galileea? Studiază şi vezi că nici un profet nu s-a ridicat din Galileea”.

     Şi s-a dus fiecare la casa lui” (Ioan 7, 40 – 53).

     Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

     Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi.

     Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

     Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

     Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

     Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare . Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

     Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii , dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

     Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

     Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţle noastre .

     Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune ; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu… “

                                                                                               Nicolae Steinhardt

     Biblia ne relatează că în prima zi a săptămînii, adică în ziua Învierii sale, Isus, s-a arătat apostolilor săi, dintre aceștia lipsind Toma zis Geamănul. Dar după opt zile, Isus, se arată din nou apostolilor și Toma era cu ei:

     ”Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”.

După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: “Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: “Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns şi i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20, 24- 29).

      ”Crezi că din pură întâmplare a venit Domnul când acel discipol ales nu era de față, acel discipol care, auzind despre cele petrecute, se îndoise, îndoindu-se, pipăise și pipăind, crezuse? Nu a fost din întâmplare, ci din voia Domnului. Clemența divină a acționat într-un chip admirabil pentru ca atingerea de către discipolul ce se îndoia a rănilor cărnii lui Cristos, să vindece în noi rănile neîncrederii și necredinței (…) Dar, astfel, îndoindu-se și pipăind,discipolul s-a preschimbat într-un martor al adevăratei învieri” (Sf. Grigore cel Mare, Homilias sobre los Evangelios, 26, 7).

CRISTOS A ÎNVIAT!

Domnul a înviat într-adevăr, alleluia. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor (Antifona de entrada de la Misa. Cfr Lc 24, 34).

     “Sâmbătă, pe înserat, Maria Magdalena şi Maria, mama Sfântului Iacob, împreună cu Salomeea au cumpărat arome ca să meargă să îmbălsămeze trupul mort al lui Isus. A doua zi, foarte dimineaţă, s-au dus la mormânt, încă de la răsăritul soarelui (Mc 16, 1-2). Dar, intrând, au rămas consternate, pentru că trupul Domnului nu era acolo. Un tânăr, îmbrăcat în alb, le-a zis: Nu vă temeţi! Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit: non est hic, surrexit enim enim sicut dixit – Nu este aici, căci a înviat, precum a zis (Mt 28, 5).

     A înviat! Cristos a înviat! Nu se mai află în mormânt. Viaţa a fost mai puternică decât moartea” (J.Ascriva de Balaguer, Santo Rosario, primer misterio glorioso).

     Învierea gloriosă a Domnului este cheia de interpretare a întregii sale vieţi şi temelia credinţei noastre. Fără această victorie asupra morţii, spune Sfântul Pavel, orice predicare ar fi fost inutilă, iar credinţa noastră, golită de conţinut (Cfr. 1 Cor 15, 14-17). Pe lângă aceasta, pe Învierea lui Cristos se sprijină învierea noastră viitoare. Deoarece Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea lui cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos… şi ne-a înviat împreună (Ef. 2, 4-6). Paştele este sărbătoarea mântuirii noastre şi, de aceea, o sărbătoare a acţiunii harului, precum şi a bucuriei.

     Învierea Domnului este o realitate centrală a credinţei creştine, fiind predicată ca atare de la începuturile creştinismului. Importanţa acestui miracol este extrem de mare, iar Apostolii sunt, înainte de toate, martori ai Învierii lui Cristos (Cfr. Fap 1, 22; 2, 32; 3, 15 etc.). Ei vesteau în toată predicarea lor că Cristos trăieşte, ceea ce vestim şi noi, după douăzeci de secole, lumii întregi. Cristos a înviat! Învierea este argumentul suprem al Naturii divine a Domnului nostru.

     După ce a înviat prin propria virtute, Isus cel glorios a fost văzut de discipolii săi, care au putut verifica că era El: i-au vorbit, l-au văzut mâncând, i-au atins rănile lăsate de cuie şi de lovitura de lance…Apostolii au declarat că Isus li s-a arătat prin multe dovezi (Fap 1, 3), mulţi dintre ei murind din cauza susţinerii acestui adevăr.

     Isus Cristos trăieşte. Iar aceasta ne umple inimile de bucurie. „Acesta este marele adevăr ce dă conţinut credinţei noastre. Isus, care a murit pe cruce, a înviat, a triumfat asupra morţii, asupra puterii întunericului, asupra durerii şi a nefericirii (…); în El, găsim totul; înafara Lui, viaţa noastră rămâne goală” (J. Escriva de Balaguer, Es Cristo que pasa, 102).

     „I-a apărut Sfintei sale Mame. I-a apărut Mariei Magdalena, nebună de iubire. Apoi lui Petru şi celorlalţi Apostoli. Şi ţie şi mie, care suntem discipolii Lui şi mai nebuni decât Magdalena; câte lucruri nu i-am spus! Să nu murim niciodată din cauza păcatului; să fie veşnică învierea noastră spirituală (…) Tu i-ai sărutat rănile picioarelor…, iar eu, mai îndrezneţ – mai copil – i-am atins cu buzele coasta rănită” (Idem, santo Rosario, primer misterio gloroso). (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Vol II, Editura Ars Longa, 2000, pag. 280).

Calea Sfintei Cruci

     Isus cu crucea în spate se târăşte pe ulicioarele înguste ele Ierusalimului, pe străduţele mărginite de dughene, invadate de pelerini şi de locuitori ai oraşului. Zvonul că „Galileanul urmează să fie răstignit” s-a răspândit rapid iar curioşii, oameni plini de compasiune şi credincioşi cu inima sfâşiată, au venit repede să-l vadă.

Continuare Isus pe Via Dolorosa

Isus în casa lui Anna

Isus în faţa lui Caiafa         

     Domnul, maltratat, tocmai era scos în curte. Atunci, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru (Lc 21, 61).  “privirile li s-au încrucişat. Petru ar fi vrut să lase capul în jos, dar nu şi-a putut lua ochii de la Acela pe care tocmai îl tăgăduise, căci cunoştea prea bine privirea Mântuitorului. Nu a putut nici acum rezista autorităţii şi puterii acelor ochi care îl chemaseră odinioară, nu putuse rezista privirii atât de blânde a Domnului în acea zi când, uitându-se la discipoli, afirmase: Iată pe fraţii şi surorile mele şi pe mama mea. Era aceeaşi privire care îl făcuse să tremure atunci când el, Simon, dorise să îndepărteze Crucea de drumul Domnului, aceeaşi privire, plină de milă, cu care-l întâmpinase Domnul pe tânărul acela atât de puţin desprins de cele lumeşti, îndemnându-l să îl urmeze, aceeaşi privire înnecată în lacrimi dinaintea mormântului lui Lazăr…! Cunoştea bine Petru privirile Domnului!

     Dar, niciodată, până atunci, nu contemplase pe chipul Domnului expresia din acea clipă, când îi văzuse ochii plini de tristeţe, cu toate că lipsiţi de severitate, aruncându-i o privire înfrânată, fără îndoială, părând să-i zică: Simon, m-am rugat pentru tine.

     Privirea Domnului s-a oprit doar o clipă asupra lui Petru. Apoi El a fost împins înainte, cu brutalitate, de către soldaţi, dar Petru a continuat să-I simtă ochii aţintiţi asupra lui” (G. Chevrot, loc. Cit.,p.265-266). El a continuat să vadă privirea aceea limpede şi iertătoare aţintită asupra rănii adânci a păcatului său. Petru a înţeles atunci gravitatea păcatului comis şi faptul că profeţia Domnului, cu privire la trădarea lui, se împlinise: Înainte de a fi cântat astăzi cocoşul, mă vei renega de trei ori. Şi, ieşind afară, a plâns amar (Lc 22, 61-62). Această ieşire afară a lui Petru a însemnat “mărturisirea vinovăţiei. A plâns amar, pentru că ştia să iubească, şi curând, gingăşia iubirii va înlocui, în sufletul lui, amărăciunea durerii” (Sf. Augustin, Sermon 295).

     Doar faptul că se ştia privit de Domnul l-a împiedicat pe Petru să se lase cuprins de cea mai adâncă disperare. Privirea aceea însă a fost una de alinare, prin  şi în care apostolul s-a simţit înţeles şi iertat. Cum îşi mai amintise el, poate, atunci, parabola Bunului păstor, a fiului risipitor, a oii pierdute şi regăsite!

     Petru a ieşit afară! S-a desprins de situaţia aceea, în care intrase în mod imprudent, pentru a evita alte căderi posibile. A înţeles că nu acela era locul său. Şi-a amintit de Domnul şi a plâns amar. În viaţa lui Petru regăsim propria noastră viaţă. “Durerea Iubirii. Pentru că El este bun. Pentru că este Prietenul tău, care şi-a dat Viaţa pentru tine. Pentru că tot ce ai bun în tine îi aparţine Lui. Pentru că l-ai rănit atât de mult… Pentru că te-a iertat…El!…Pe tine! Plângi, fiule, din durerea Iubirii” (J. Escriva de Balaguer, Via Crucis, VIII, 4).

     Căinţa îi dă sufletului o forţă specială, dezvăluie speranţa, îl face pe creştin să se uite pe sine şi să se apropie din nou de Dumnezeu, printr-un act de iubire mai profound. Căinţa face să crească calitatea vieţii interioare şi atrage mereu milostivirea divină. Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel care suferă şi are duhul mâhnit (Is 66,2 ).

     Cristos nu va avea nici o reţinere să-şi înalţe Biserica pe un om care putea cădea şi chiar căzuse. Dumnezeu se foloseşte şi de instrumente slabe pentru a realiza, dacă acestea se căiesc, mari fapte: mântuirea omului.

     Este foarte probabil ca Petru, după ce tăgăduise, se căise şi fusese iertat, să se fi dus să o caute pe Fecioară. Şi noi trebuie să facem, acum, la fel, amintindu-ne mai bine de greşelile şi de tăgăduirile noastre (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 246).

     După ce Isus este arestat în Grădina Ghetsemani este dus în casa marelui preot, unde are loc procesul în faţa Sinedriului.

     Sinedriul ( în limba greacă synedrion sau în ebraică Sanhedrin) a fost un tribunal la vechii evrei, respectiv un consiliu suprem prezidat de Marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea și delibera asupra chestiunilor publice. Sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de personae,  și anume  marele preot, douăzeci și patru de „căpetenii preoțești”, douăzeci și patru de „bătrâni” –  reprezentanți ai populației civile (numiți și „bătrânii norodului”) și douăzeci și doi de „cărturari”, experți cunoscători ai prevederilor civile și religioase ale Legii.

     Sinedriul era o autoritate religioasă de temut, fiindcă în timpul dominației romane Sinedriului i s-au conferit puteri sporite, având libertatea să hotărască nu numai asupra litigiilor religioase, ci chiar și asupra unor drepturi civile. Pentru multe dintre cazurile în care s-a pronunțat Sinedriul, autoritatea civilă romană nu mai cerceta cauza, ci emitea verdictul în conformitate cu decizia Sinedriului (sursa: ro.wikipedia.org/wiki/Sinedriu).

     În timp ce Isus se afla în faţa Sinedriului, afară, în curte,  are loc cea mai tristă scenă din viaţa lui Petru. Trebuie să ţinem cont de faptul că Petru lăsase totul pentru a-l urma pe Isus, că asistase la multe minuni săvârşite de Isus, că primise multe dovezi de iubire din partea lui Isus iar acum îl neagă în mod direct: “Şi fiind Petru jos, în curte, a venit una dintre slujnicele Marelui Preot şi, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit ţintă şi i-a zis: “Şi tu erai cu Nazariteanul, cu Isus”. Dar el a tăgăduit, spunând: “Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici”. Şi a ieşit afară, în faţa curtii şi a cântat cocoşul. Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să le spună celor care stăteau acolo: “Acesta este unul dintre ei”. Dar el iarăşi tăgăduia. După câtva timp iarăşi, cei care stăteau acolo i-au spus lui Petru: “Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti şi galileean”. Iar el a început să se blesteme şi să jure: “Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiţi” (Mc 14, 66-71).

     Din slăbiciune umană, de frică, Petru se dezice de Cristos. Totul se iroseşte într-o clipă: iubirea lui faţă de Isus, vocaţia de Apostol, viaţa lui cinstită, speranţele pe care Dumnezeu şi le pusese în el, trecutul lui, viitorul lui…

     “Păcatul, necredinţa, într-o măsură mai mică sau mai mare, este mereu o tăgăduire a lui Cristos şi a tot ceea ce este mai nobil în noi înşine, a celor mai nobile idealuri, pe care le-a semănat în noi Domnul. Păcatul este ruina cea mai mare a omului. De aceea, trebuie să luptăm împotriva lui cu putere, ajutaţi de har, pentru a putea evita orice păcat grav – din răutate, slăbiciune sau ignoranţă vinovată -, precum şi orice păcat venial deliberat.

     Dar şi din păcat, dacă am avut nenorocirea de a săvârşi  vreunul, trebuie să tragem foloase, căci căinţa măreşte mai mult prietenia cu Domnul. Erorile noastre nu trebuie să ne facă să disperăm niciodată, dacă ne comportăm cu umilinţă. O căinţă sinceră reprezintă întotdeauna ocazia întâlnirii din nou cu Domnul, din care pot decurge consecinţe nebănuite pentru viaţa noastră interioară. Dacă păcătuim, trebuie să ne întoarcem la Domnul de câte ori va fi nevoie, fără a ne chinui, dar cuprinşi de durere. “Petru  a avut nevoie de un singur ceas ca să cadă, dar se va ridica într-un minut, devenind mai mult decât fusese înainte de cădere”  (G. Chevrot, Simon Pedro, p. 261).

     Cerul este plin de mari păcătoşi care au ştiut, la timpul potrivit, să se căiască pentru păcatele lor. Isus ne primeşte mereu şi se bucură, atunci când ne întoarcem şi apucăm din nou pe drumul pe care l-am abandonat, cine ştie, poate  doar pentru nişte lucruri mărunte” (Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, Editura Ars Longa, 2000, pag. 246).