Auzit-am că, pe vremuri ,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!
Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Cînd la deal si cînd la vale,
Pe creştini tot întrebînd
Auzit-am că, pe vremuri ,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!
Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Cînd la deal si cînd la vale,
Pe creştini tot întrebînd
Un alt dar al Duhului Sfânt este sfatul sau darul sfătuirii şi al prudenţei. Acest dar al Duhului Sfânt ajută omul să-şi menţină o conştiinţă dreaptă.
Darul cunoașterii ne face să înțelegem ce sunt lucrurile create, conform cu planul lui Dumnezeu asupra creației și înălțarea la ordinea supranaturală.
„Făpturile sunt ca o urmă a trecerii lui Dumnezeu. Iar această urmă va dobândi măreția, puterea și înțelepciunea, precum și toate atributele Lui” (Sf. Ioan al Crucii), care sunt ca o oglindă ce reflectă splendoarea frumuseții, bunătății și puterii Lui…: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor lui (Ps 19,1).
„Sfântul Duh, prin intermediul darului inteligenței, face sufletul să pătrundă în multe feluri în profunzimile misterelor revelate. Într-o formă supranaturală și fără a cere nimic în schimb, el învață inima ce cuprind adevărurile cele mai profunde ale credinței. „Aidoma cuiva care fără să fi făcut nimic pentru asta – explică Sfânta Tereza – s-ar trezi că știe totul, fără a ști nici cum, nici de unde, că nu s-a străduit nici măcar să învețe buchiile. Această comparație arată ceva din acest dar spiritual, căci sufletul vede într-o clipă taina Sfintei Treimi și alte lucruri foarte înălțate, cu atâta limpezime, că nu există învățat cu care să nu se încumete el să vorbească despre toate astea”.
După ce la Înălțarea Sa, Isus îl promite pe Duhul Sfânt discipolilor săi, în ziua de Rusalii, îl trimite asupra lor: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toți erau adunați împreunã în același loc. Și, dintr-o datã, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, și a umplut întreaga casã în care stãteau. Atunci le-au apãrut niște limbi ca de foc împãrșindu-se și așezându-se asupra fiecãruia dintre ei. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început sã vorbeascã în alte limbi, dupã cum Duhul le dãdea sã vorbeascã. Și erau atunci la Ierusalim iudei, bãrbați evlavioși din toate națiunile de sub cer. Când s-a auzit vuietul acela, mulțimea s-a adunat și a rãmas uimitã, pentru cã fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Erau uimiți și se minunau spunând: Oare nu sunt galileeni toți aceștia care vorbesc? Și cum de-i auzim fiecare în limba în care ne-am nãscut? Parți, mezi, elamiți și locuitori din Mesopotamia, Iudeea și Capadocia, din Pont și Asia, din Frigia și Pamfilia, din Egipt și din pãrțile Libiei, care sunt aproape de Cirene, romani în trecere, atât iudei cât și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. Cãci toți erau uimiți și nu știau ce sã creadã. Spuneau unii cãtre alții: Ce poate sã însemne aceasta?” (Fap 2, 1-12).
Vino, Duhule Preasfânt
și trimite pe pământ
a ta luminoasă rază.
Al săracilor Părinte,
Dătător de cele sfinte,
Vino și ne luminează.
Continue reading
”Când Domnul Dumnezeu a făcut pământul şi cerul, nu era pe pământ nicio plantă a câmpului şi nu răsărise iarbă pe câmpie, pentru că Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era încă nici un om care să lucreze pământul.
Un izvor ieşea din pământ şi uda toată faţa pământului. Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie.
Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plăsmuise.
„Întreaga creaţie a fost pusă în slujba omului, în cadrul ordinii stabilite de Creator. Adam, prin trufia lui, a introdus păcatul în lume, rupând armonia creaţiei şi a omului însuşi. Ca urmare, inteligenţa s-a întunecat şi a putut cădea în greşeală, voinţa a slăbit, libertatea – necoruptă – de a iubi imediat binele s-a îmbolnăvit. Continue reading
Din Damasc, Paul pleacă în Arabia pentru o perioadă de trei ani. El explică mai târziu în Scrisoarea către Galateni: „Nici n-am mers la Ierusalim. Eu m-am dus în Arabia” (Gal 1, 16-17). Nu avea ce căuta la Ierusalim, faptele sale ca prigonitor erau prea proaspete iar situaţia faţă de cei 12 apostoli era delicată. În acelaşi timp viaţa i-ar fi fost în pericol din cauza Sinedriului.
După moartea Sfântului Ştefan, persecuţiile au început să crească în Biserica din Ierusalim. Iscoadele, paznicii templului, cei care aveau diferite puteri sau cei cu puteri depline, toţi se aflau la dispoziţia lui Saul. Au avut loc percheziţii la domicilii în toiul nopţii, mărturii smulse cu forţa, blasfemii împotriva lui Cristos. Pedepsele aplicate celor care erau prinşi erau torturile de la subsolul sinagogilor şi biciuirea cu treizeci şi nouă de lovituri. Închsorile deveniseră neîncăpătoare. Cine putea îşi lua familia şi se refugia la ţară. Dar nici acolo nu mai erau în siguranţă. Saul şi agenţii săi îi urmăreau pretutindeni. Cei care plecau din Ierusalim mergeau dintr-un loc în altul şi predicau vestea cea bună a Cuvantului lui Dumnezeu.